cu furnica şi pisica

o mică furnică era prin cămară;

a zis "vin stăpânii!" şi-a căzut în cerneală.

a zăcut ore bune aşteptându-i să plece,

o oră în plus şi putea să se-nece.

micuţa furnică a urcat pe borcan,

şi-a tras răsuflarea şi-a văzut un motan.

"acum se cam cere o mare izbândă"

a spus mititica, vrând acasă s-ajungă.

"hop de pe raft, ţuşti pân' la murătură!"

zis şi făcut, dar lăsa-n spate-o dâră.

apoi jos pe podea şi după divan

şi fuga la coada lui nenea motan.

"doarme. e bine." şi-a pornit fără frică

de moarte cauzată de-o mare pisică.

"m-aşteaptă regina şi fraţii mei toţi

şi soră-mea fibi...hai! ştiu că poţi!"

aşa îşi spunea pe-un ton curajos

fugind pe parchet pe lângă monstrul păros.

pisica, în schimb, era odihnită,

c-o foame de lup şi-un pic plictisită.

şi-n timp ce căsca privind pe fereastră,

furnica trasa o dungă albastră.

"văd uşa, simt briza, ce-aproape e iarba!"

dar pac! peste ea-şi aruncă bestia laba.

"hai, lasă-mă, uite! 's aproape prinţesă!"

"păcat că nu pot că te-aş pune în lesă."

motanu-a-nceput să se joace cu ea,

iar moartea dădea să se urce pe-o stea.

din dunga albastră cea dreaptă şi fină

acum a rămas doar o formă meschină.

a lins-o de jos şi-a mâncat-o cu ură

şi drept în stomac s-a dus biata făptură.

furnicile toate au plâns şi-au jelit,

dar fibi-ntr-o seară aşa a grăit:

"vom merge acum să îi facem dreptate!

vom merge să ducem pisica la moarte!"

şi mii de furnici au sărit pe pisică.

ea fugea, miorlăia, era cuprinsă de frică.

acum ea lăsa urme aiurea pe jos,

otrava ajungându-i încet pân la os.

aşa a murit rigidă pisica,

aşa a murit în mai şi bunica,

dar asta-i o altă poveste de vară.

să nu mai lăsaţi cerneala-n cămară!